Vatra veche a oraşului Arad se află pe locul actualei “Cetăţi”. De aici, apoi, cu treptata eliminare a elementului civil din cetate şi, respectiv, cu militarizarea treptată a cetăţii, s-a mutat vatra oraşului în nemijlocita apropiere a cetății vechi şi anume în preajma locului unde se află astăzi Liceul “Moise Nicoară” si, unde se afla fosta Catedrală a oraşului cu hramul Sf. Ioan Botezătorul. În această parte a oraşului s-a concentrat elementul românesc.
Episcopia Aradului a fost înființată în anul 1706 ca episcopie pentru sârbii ortodocși refugiați din Imperiul Otoman pe teritoriul Regatului Maghiar, controlat la acea vreme de Casa de Habsburg. În anul 1690 episcopul Isaia Diacovici primise de la împăratul Leopold I de la Viena „privilegiile ilirice”, prin care a fost acordată sârbilor ortodocși libertate bisericească și autonomie politică pe teritoriul aflat sub administrare imperială, fapt ce a dus la stabilirea a ca. 40.000 de familii de sârbi părțile Banatului și Crișanei, ei fiind însoțiți de un cler numeros. Pe 15 aprilie 1706 episcopul sârb Isaia Diacovici a obținut aprobarea imperială din partea împăratului Iosif I pentru înființarea unei episcopii ortodoxe la Arad.
În anii 1830, sub păstorirea episcopului Gherasim Raț, limba liturgică slavonă a fost înlocuită treptat cu limba română. Curând după aceasta a fost desființată și școala confesională sârbă și înlocuită cu școala cu limba de predare română.
Cu Episcopul Nestor Ioanovici, care era de neam român, originar din Făgăraş, începe o nouă etapă în viaţa comunităţii ortodoxe arădene, în special pentru românii de aici. El a fost unul din acei episcopi providenţiali cărora le-a revenit datoria de a armoniza relaţiile interetnice dintre ortodocşii români şi cei sârbi, aderent al spiritului de unitate bisericească în Ardeal promovat de Mitropolitul Andrei Şaguna.
provinciacrisana 