Episcopia Ortodoxă a Aradului, Județul Arad, Provincia Crișana:

Vatra veche a oraşului Arad se află pe locul actualei “Cetăţi”. De aici, apoi, cu treptata eliminare a elementului civil din cetate şi, respectiv, cu militarizarea treptată a cetăţii, s-a mutat vatra oraşului în nemijlocita apropiere a cetății vechi şi anume în preajma locului unde se află astăzi Liceul “Moise Nicoară” si, unde se afla fosta Catedrală a oraşului cu hramul Sf. Ioan Botezătorul. În această parte a oraşului s-a concentrat elementul românesc.
Episcopia Aradului a fost înființată în anul 1706 ca episcopie pentru sârbii ortodocși refugiați din Imperiul Otoman pe teritoriul Regatului Maghiar, controlat la acea vreme de Casa de Habsburg. În anul 1690 episcopul Isaia Diacovici primise de la împăratul Leopold I de la Viena „privilegiile ilirice”, prin care a fost acordată sârbilor ortodocși libertate bisericească și autonomie politică pe teritoriul aflat sub administrare imperială, fapt ce a dus la stabilirea a ca. 40.000 de familii de sârbi părțile Banatului și Crișanei, ei fiind însoțiți de un cler numeros. Pe 15 aprilie 1706 episcopul sârb Isaia Diacovici a obținut aprobarea imperială din partea împăratului Iosif I pentru înființarea unei episcopii ortodoxe la Arad.
În anii 1830, sub păstorirea episcopului Gherasim Raț, limba liturgică slavonă a fost înlocuită treptat cu limba română. Curând după aceasta a fost desființată și școala confesională sârbă și înlocuită cu școala cu limba de predare română.
Cu Episcopul Nestor Ioanovici, care era de neam român, originar din  Făgăraş, începe o nouă etapă în viaţa comunităţii ortodoxe arădene, în special pentru românii de aici. El a fost unul din acei episcopi providenţiali cărora le-a revenit datoria de a armoniza relaţiile interetnice dintre ortodocşii români şi cei sârbi, aderent al spiritului de unitate bisericească în Ardeal promovat de Mitropolitul Andrei Şaguna.

Palatul Episcopiei Ortodoxe Oradea:

Începuturile istorice ale Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, se pierd în negura vremurilor. Pe meleagurile Provinciei Crișana, creştinismul a pătruns de tânăr, iar acest spaţiu aureolat de pronia divină s-a aflat dintru început sub jurisdicţia unor horepiscopi veniţi din centrele bisericeşti sud-dunărene.
Primele mărturii documentare despre existenţa unui episcop şi a unei „organizări” bisericeşti în Provincia Crișana, sunt relatările cronicarului Anonymus, notarul regelui Bela.
Din descrierile sale deducem faptul că în secolele IX-X, în cetatea Bihariei, unde îşi avea reşedinţa voievodatul lui Menumorut, exista şi o organizare bisericească de sorginte bizantină, care însă, începând cu secolul al XI-lea, odată cu cucerirea cetăţii Bihariei de către unguri, este desfiinţată şi înlocuită cu o episcopie latină. Cel dintâi episcop ortodox cunoscut cu numele este pomenit în documentele vremii în contextul politico-social creat în urma desfiinţării paşalâcului turcesc de la Oradea de către trupele habsburgice (1692), când se pomeneşte despre faptul că în Oradea, reprezentanţii coroanei habsburgice nu au aflat nici un episcop catolic, ci doar unul „schismatic” (ortodox). Este vorba despre episcopul Efrem Baninin, care îşi avea reşedinţa la Oradea-Velenţa, acolo unde se afla şi o biserică ortodoxă, de altfel, străvechea catedrală episcopală, până în anul 1920, care există şi azi. Diploma leopoldină din 4 martie 1695 confirma, între alţi şapte episcopi, şi pe episcopul Efrem al Oradiei.
Următorul episcop ortodox amintit în documente este Petru Hristofor, care a venit la Oradea în anul 1708 cu scrisori de recomandare din partea episcopului Antim Ivireanul. În perioada 1708-1712, acesta a desfăşurat o activitate de decalvinizare şi decatolicizare a parohiilor din zona Beiuşului care au avut de suferit cel mai mult de pe urma campaniilor prozelitiste.
Clădirea Palatul Episcopiei Ortodoxe din Oradea a fost concepută și realizată de către renumitul arhitect Rimanóczy Kálmán junior, cu destinația de locuință familială. Edificiul, construit în anul 1905, face parte din noul val de clădiri construite la începutul secolului XX. Elementele de pe fațada palatului sunt de inspirație venețiană. Alternanța între cărămidă și tencuială și ferestrele în trei arcade de la etaj sunt reprezentative, în acest sens. Cornișa este formată în ogivă, ceea ce este caracteristic pentru goticul timpuriu. Cele trei axe centrale au pe lateral, la etaj, bovindouri specifice stilului secession, fapt care creează o anumită alternanță în ritmicitatea fațadei. Balustrada de la etaj este împodobită cu statuete de piatră.
În anul 1921, clădirea a fost cumpărată de biserica ortodoxă. La etajul I, a fost amenajată o capelă.
În perioada interbelică în această clădire și-a avut sediul, pentru o perioadă scurtă, Academia Teologică Ortodoxă. De asemenea, din 1925, la subsolul construcției funcționa o tipografie, care a permis înființarea unei edituri.În anul 1971, clădirea a fost renovată, geamurile capelei au fost schimbate cu vitralii, picturile au fost refăcute, iar ceea ce a rămas din vechiul palat – sobe și ornamente murale – au fost restaurate de specialiști. Lângă capelă este amenajat un muzeu, unde sunt expuse obiecte de cult, cărți vechi, manuscrise, argintării, argintării aurite, icoane pe sticlă, picturi etc. Clădirea este monument istoric, de categoria B.

Ioan Slavici Localitatea Șiria, Județul Arad, Provincia Crișana:

Ioan Slavici s-a născut la data de 18 ianuarie 1848 la Șiria, județul Arad și a  decedat la data de 17 august 1925 la Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, județul Vrancea, a fost un scriitor și jurnalist român.A fost al doilea copil al cojocarului Sava Slavici și a Elenei Slavici, născută Borlea. A frecventat școala greco-ortodoxă din satul natal, gimnaziul maghiar din Arad și a urmat cursurile Liceului din Timișoara.
Frecventeaza şcoala „greco-ortodoxă” din satul natal, avîndu-l dascăl pe D. Vostinari. Urmează Liceul din Arad, stînd la gazdă precum eroii săi din Budulea Taichii. Susţine bacalaureatul la Satu-Mare, iar în toamnă se înscrie la Universitatea din Budapesta.
Debutează la Convorbiri literare cu Fata de birau (comedie). În vara, împreuna cu Eminescu, organizează serbarea panromânească de la Putna astfel punînd bazele Societății Academice Sociale Literare România Jună.
La finalul anului 1874, se stabilește la București, unde este secretar al Comisiei Colecției Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale și G. Coșbuc, editează revista Vatra. În timpul primului război mondial, colaborează la ziarele Ziua și Gazeta Bucureștilor. În anul 1875 se căsătoreste cu Ecaterina Szöke Magyarosy. Călătoreşte la Viena şi Budapesta, iar toamna e numit de Maiorescu profesor la Liceul „Matei Basarab” – Bucureşti. Cîţiva ani mai tîrziu, din cauza unor articole în care revendica drepturile românilor, e închis de către autorităţile maghiare, dar curtea de juri îl eliberează. Divorţează de prima soţie Ecaterina. Se căsătoreşte, la Sibiu, cu Eleonora Tănăsescu, în toamna născîndu-i-se primul baiat, Titu Liviu, în total avînd şase copii.  În urma unui proces de presă e condamnat la 3 zile închisoare.
În 1884, Ioan Slavici accepta oferta de a conduce ziarul „Tribuna” din Sibiu, care se voia un organ al marii burghezii romanesti, asa ca se intoarce in Ardealul natal. Pe manseta primelor numere ale „Tribunei” era imprimata cu litere de-o schioapa urmatoarea maxima a lui Montesquieu: „Nu exista tiranie mai crunta ca cea exercitata la umbra legilor si pastrand aparentele justitiei”. Din cauza atitudinii curajoase privind lupta romanilor impotriva monarhiei bicefale, stradania pentru „o unitate culturala a tuturor Romanilor” are de infruntat trei procese de presa si arestari pentru mai multe luni in inchisoarea imperiala din Vacz (1888). Ioan Slavici schimba maxima de pe manseta ziarului „Tribuna” cu lozinca „Soarele pentru toti Romanii de la Bucuresti rasare”.
În 1881 i se acorda medalia „Bene-merenti”, iar in martie 1882 este ales membru corespondent al Academiei Romane. La 13 decembrie 1908, intors la Bucuresti, infiinteaza ziarul „Minerva”, cu un supliment intitulat „Minerva literara ilustrata”, la care colaboreaza o generatie de tineri scriitori, ca Mihail Sadoveanu, St.O.Iosif, Dimitrie Anghel, Emil Garleanu.
Ioan Slavici ne-a lăsat una din cele mai autentice şi mai profunde opere memorialistice. Prin nuvelele, romanele şi memorialistica sa, Slavici este, alături de ceilalţi clasici, scriitorul care a avut o contribuţie decisivă la aşezarea literaturii noastre în făgaşul modernităţii, întemeietor al realismului nostru modern, Slavici va fi punct de reper nu numai pentru romanul social, ci si pentru cel psihologic.
În 1923 publica romanul istoric „Cel din urma armas” si colaboreaza la „Adevarul artistic si literar” si la „Revista copiilor si a tinerimei”.  În iunie 1925 i se refuza Premiul national pentru proza in favoarea scriitorului I.Al.Bratescu-Voinesti, presa considerand ca s-a facut o nedreptate.
Ioan Slavici se stinge din viata la 17 august 1925 in locuinta fiicei sale, Lavinia, fiind inmormantat la schitul „Brazi” de langa Panciu,  județul Vrancea.

Mănăstirea Voievozi, Comuna Popești, Județul Bihor, Provincia Crișana:

Mănăstirea Voievozi,  este situată pe şoseaua judeţeană Marghita-Alesd, la 20 km est de Alesd, 20 km sud de Marghita, la 2 km sud de satul Voievozi şi 4 km de comuna Popeşti. Din şoseaua Oradea-Marghita la intersecţia Chirabis, ramificaţie dreapta 16 km până la satul Voievozi. Aşezământul este construit într-o depresiune de câteva zeci de hectare, înconjurată de dealuri acoperite cu păduri de foioase. În apropiere de mănăstire trece râul Bistra. este situată pe şoseaua judeţeană Marghita-Alesd, la 20 km est de Alesd, 20 km sud de Marghita, la 2 km sud de satul Voievozi şi 4 km de comuna Popeşti. Din şoseaua Oradea-Marghita la intersecţia Chirabis, ramificaţie dreapta 16 km până la satul Voievozi. Aşezământul este construit într-o depresiune de câteva zeci de hectare, înconjurată de dealuri acoperite cu păduri de foioase. În apropiere de mănăstire trece râul Bistra.
Manastirea Voievozi este o veche vatra monahala, ale carei inceputuri se regasesc pe la inceputul secolului al Xll-lea. Aceasta biserica a tinut de Manastirea Peri, aflata astazi in Ucraina. Astazi, manastirea pastreaza o biserica de lemn, una de zid, cat si corpul de chilii si anexe.
Biserica de lemn din Sacalasău, se găsește în complexul monahal de la Mănăstirea Sfinții Voivozi din județul Bihor. A fost adusă din localitatea Sacalasău, comuna Derna, județul Bihor și a fost construită în anul 1700. Biserica se află înscrisă pe noua listă a monumentelor istorice.
Biserica de lemn a mănăstirii de la Voivozi, cu hramul Nașterea Maicii Domnului, a fost construită în anul 1700. Elementele componente ale boltei semicilindrice a naosului sunt fixate de arcurile duble, în extrados, prin cuie de lemn. Meșterul dulgher le-a cioplit la capăt sub forma unui cap de cal, motiv care în credința populară avea rolul de a goni duhurile rele.
Pictura interioară este în mare parte deteriorată, dar cea din naos este mai bine conservată. În pronaos într-o parte sunt pictate extrem de sugestiv fecioarele nebune, acestea fiind în contrast cu liniștea și bunătatea pe care o inspiră mucenițele, ce sunt zugrăvite pe peretele opus. Pe peretele sudic al tindei, la intrare în partea dreaptă este zugrăvit un chip straniu, un trup de om îmbrăcat în două cămăși, una roșie deasupra și alta albă dedesubt. Capul este de om, numai că are un rât de porc, iar în mâna dreaptă ține simbolul morții pentru aducere aminte de ceasul din urmă. În 1962 biserica a fost restaurată de Direcția monumentelor istorice iar în anul 1973 s-a cumpărat un clopot mare de 300 kg. Bisericuța a aparținut satului Sacalasău din Bihor și este declarată monument istoric.
Despre istoria zonei Voivozi.
Prezenta unei obsti romanesti in aceste locuri este atestata arheologic inca din secolul al VII-lea, dar abia pe vremea voievozilor Balc si Drag, nepoti ai lui Dragos Descalecatorul, se stabileste aceasta legatura care va da numele locului. Timpul a maturat totul, sute de ani doar cateva ruine fiind marturia existentei vetrei manastiresti de odinioara. A trebuit sa se implineasca o anumita vreme si au trebuit sa se nasca niste oameni vrednici pentru ca zidurile manastirii sa se arate iar lumii.
În timpul domniei lui Burebista au existat trei cetăţi dacice: la Voivozi, Sacalasău Nou şi Şinteu. După cucerirea romană (105-106) e.n. nordul şi nord-vestul ţării (inclusiv cele trei cetăţi) au fost locuite de dacii liberi. Pentru perioada dacică nu avem nume arheologice decât 18 monede dacice descoperite şi 16 monede greceşti de argint bătute în oraşele Appolonia şi Dirhaccum de pe ţărmul Adriaticii, găsite întâmplător pe dealul Bucărar din Budoi.

Despre Dr. Aurel Lazăr, Oradea, Județul Bihor, Provincia Crișana:

Aurel Lazăr s-a născut în Oradea, la 5/17 august 1872. Tatăl său Teodor se trăgea dintr-o familie de preoţi din Chiraleu, aşezare situată în nordul Bihorului, în apropiere de orăşelul Marghita. Mama lui Aurel Lazăr, Iulia, descindea, de asemenea, dintr-o famile de preoţi, fiind fiica protopopului Ioan Papp din Ineu (Arad), fost deputat în Dieta de la Budapesta.
Studiile şi le-a făcut în Oradea şi Budapesta. Cele gimnaziale şi liceale, pe care le termină în vara anului 1890, le-a urmat la Liceul Premonstratens. În toamna aceluiaşi an, Aurel Lazăr s-a înscris la Academia Regală de Drept din Oradea, unde va urma primii trei ani de studiu, beneficiind de o bursă din partea  Fundaţiei Elena, Birta, Ghiba, a Episcopiei Ortodoxe din Arad, şi de o alta din partea Fundaţiei Gojdu. În anul IV, s-a transferat la Facultatea de Drept din Budapesta, unde îşi termină studiile juridice. A obţinut titlul de “doctor iuris” în ianuarie 1896, iar la 30 iunie 1897 şi-a susţinutexamenul de intrare în avocatură la Tabla Regală din Budapesta.
Revenit în Oradea, Aurel Lazăr îşi deschide birou avocaţial propriu şi se
căsătoreşte cu Valeria Fejer, fiică a unui avocat şi proprietar din Ineu. Mama Valeriei, Silvia, născută Popovici, era soră cu Aurelia Vulcan, soţia lui Iosif Vulcan, şi cu Elena Veliciu, soţia lui Mihai Veliciu. Prin intermediul soţiei sale, Aurel Lazăr intra astfel în familia unor mari luptători naţionalişti de talia lui Iosif Vulcan, redactorul revistei Familia, şi a lui Mihai Veliciu, cunoscutul fruntaş memorandist .
Făcându-şi apariţia pe scena politică a timpului în anii de apogeu ai mişcării memorandiste (1894), existenţa lui Aurel Lazăr a traversat, până la moartea sa prematură în 1930, două perioade distincte. Sunt etapele prin care a trecut însăşi istoria românilor transilvăneni de la 1894 la 1918, când a luptat pentru drepturi şi libertăţi în cadrul Imperiului austro-ungar şi cea a întregii ţări (1918-1930), etapa consolidării tânărului stat
naţional unitar român, pe care l-a servit cu credinţă şi speranţa în mai bine.
În anul 1901, la numai 29 de ani, devine membru al ComitetuluiExecutiv al Partidului Naţional Român, întărind aripa activistă a acestuia,  afirmându-se prin gândirea nouă şi perspicacitatea politică. Formaţia lui politică se încheagă şi se desăvârşeşte în condiţiile creşterii accentuate a rolului Partidului Naţional Român în viaţa politică a statului austro-ungar şi, mai ales, în condiţiile apariţiei, la începutul sec. al XX-lea, a năzuinţelor de libertate şi unitate naţională a popoarelor subjugate. Prestigiul său de militant pentru drepturile românilor ardeleni a crescut după conferinţele publice de la Oradea din anul 1914, organizate pentru dezbaterea problemei naţionale, Aurel Lazăr fiind invitat, alături de Vasile Goldiş, să susţină punctul de vedere românesc. Discursul rostit cu acest prilej, ,,Chestiunea de naţionalitate”, a scos în evidenţă profundele sale cunoştinţe privind trecutul mişcării naţionale, intransigenţa în apărarea intereselor româneşti.  Intuind conjunctura favorabilă, a fost unul din iniţiatorii şi organizatorul memorabilei Conferinţe a Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român de la Oradea, din 12 octombrie 1918, care s-a ţinut în locuinţa sa. A pregătit şi prezentat Conferinţei un proiect de Declaraţie, din care se regăsesc pasaje în textul final, aranjat de Vasile Goldiş. Declaraţia adoptată cu prilejul Conferinţei de la Oradea, citită de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul maghiar, proclama independenţa naţiunii române din Ardeal. Aurel Lazăr devine membru în Biroul restrâns al Comitetului Executiv ales la Oradea, iar câteva zile mai târziu s-a numărat între cei şase delegaţi ai Partidului Naţional Român care, împreună cu alţi şase social-democraţi români, au format Consiliul Naţional Român Central de la Arad. Aurel Lazăr a fost unul din făuritorii Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, unul din ,,părinţii” patriei noi. După fuziunea din 1926 dintre Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc, Aurel Lazăr a condus organizaţia naţional-ţărănistă din Bihor.
A refuzat şi oferta lui Iuliu Maniu de a conduce unul din Directoratele regionale, mulţumindu-se cu funcţia de primar al municipiului Oradea.Aurel Lazăr a fost un foarte bun avocat, cu mare trecere în părţile Provinciei Crișana. Până la Unire, şi-a pus profesia în slujba mişcării naţionale. Omul politic a fost permanent dublat de avocatul care i-a apărat pe intelectualii şi ţăranii români din Bihor, Arad, Sălaj ori Satu-Mare, cărora autorităţile maghiare le-au intentat procese politice.
Aurel Lazăr a propus o reformă, care  a vizat adaptarea sistemului juridic din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş la noile realităţi politice de după Unire. Conţinutul ei s-a concretizat în preluarea, în numele Statului român, a instanţelor judecătoreşti, iar legat de aceasta, depunerea jurământului de credinţă faţă de noul stat de către magistraţi, judecători, avocaţi, notari, funcţionari. Munca de organizare şi uniformizare a justiţiei româneşti a fost continuată de Aurel Lazăr în cadrul  Uniunii Avocaţilor din România, al cărei vice-preşedinte a fost încă de la înfiinţarea acesteia, în 1923. Pe marginea multora dintre proiectele de lege care priveau justiţia, Aurel Lazăr şi-a făcut auzit glasul în forul suprem legislativ al ţării (Parlamentul), exprimând nu numai un punct de vedere competent, dar şi unul autorizat. Una dintre problemele care l-a preocupat în mod special după Unirea, ce pune în evidenţă latura umană a personalităţii sale, a fost aceea a înfiinţării unei Case de pensii, ajutor şi împrumut pentru avocaţi.
Ca primar al municipiului Oradea. deși a fost în această funcție funcţie în anii crizei economice, a reuşit să aşeze pe principii noi, sănătoase, mentalitatea funcţionarilor administrativi şi gospodăria oraşului, în vederea asigurării unei vieţi cilivizate locuitorilor săi.S-a străduit să înfiinţeze în Oradea o Bursă de mărfuri pentru întreaga zonă şi un Târg de mostre permanent, care să facă din Oradea ,,un Leipzig al României”. Aurel Lazăr s-a remarcat printr-o putere de muncă deosebită, făcând lucruri bune pentru oraș și locuitorii acestuia.
Aurel Lazăr a primit misiunea de a prelua administraţia şi justiţia judeţului Bihor, deşi în mod obişnuit Consiliul Dirigent a încredinţat această
sarcină noilor prefecţi pe care-i numise în primăvara anului 1919. Deoarece situaţia din Bihor era mai complexă şi mai delicată, datorită, în primul rând, existenţei unei numeroase populaţii maghiare, îndeosebi în  Oradea, în mâinile căreia se aflau şi funcţiile-cheie din administraţie şi justiţie, Consiliul Dirigent încredinţează această sarcină lui Aurel Lazăr. Preocuparea pentru teatrul românesc, va rămâne o constantă a activităţii lui Aurel Lazăr. După Unire devine unul din fondatorii Teatrului de Vest din Oradea, fiind, în anii 1928-1930, principalul său susţinător material.
Aurel Lazăr s-a stins din viaţă la 18 noiembrie 1930, la vârsta de 58 de ani. Trista veste a morţii sale a umplut de durere sufletele tuturor românilor bihoreni. La catafalcul său, depus în Catedrala Ortodoxă Română, s-a perindat un număr impresionant de cetăţeni ai oraşului, pentru a-i aduce ultimul omagiu.

Emanuil Gojdu Oradea, Județul Bihor, Provincia Crișana:

Emanuil Gojdu s-a născut in anul 1802, la Oradea și a decedat în anul 1870, la Budapesta. A fost un avocat de succes și patriot ardelean de origine aromână, familia sa fiind originară din Moscopole. Gojdu a fost un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania. Casa in care s-a născut mai poate fi văzută și astăzi în Oradea lângă Biserica cu Lună.
Studiile preuniversitare le-a făcut la liceul romano-catolic al călugărilor premonstratensi din Oradea și Pojon. Studiile universitare le-a făcut la Bratislava, Budapesta și Viena. Diploma de avocat a obținut-o la Budapesta, pentru ca mai târziu să o ia și pe cea de „notar cambial”. În 1824 s-a așezat la Budapesta ca avocat și politician.
Gojdu era conștient de originea sa de român ortodox și chiar se mândrea cu asta. Prin tot ceea ce a făcut, a demonstrat, atât prin acțiunile întreprinse cât și prin declarațiile politice că nu a uitat de originile sale românești și nici nu a ascuns faptul că se trăgea dintr-o familie modestă. Casa lui a fost cunoscută tot timpul ca fiind o casă românească, unde toți românii erau bine primiți și spijiniți. La locuința sa, obișnuia să țină întruniri cu deputații români. Cu aceștia și sub președinția lui, s-a discutat și un proiect de lege „pentru egala îndreptățire a naționalităților”. „Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Națiunea mea mă îmboldește a stărui în fapta, ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormîntului, spre a putea fi pururea în sînul Națiunii.
testamentul făcut la Budapesta în 4 noiembrie 1869, și-a lăsat averea numai „acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania care aparține la confesiunea orientală ortodoxă”, pentru acordarea de burse studenților și pentru ajutorul preoților. În acest sens a fost constituită o fundație. Acestă fundație a funcționat între 1870 și 1917, acordând foarte multe burse studenților români, dintre care se remarcă: Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza și Victor Babeș și alții.
La 4 noiembrie 1869, Emanoil Gojdu şi-a redactat testamentul, act prin care se năştea Fundaţia Gojdu, destinată întrajutorării românilor ortodocşi care doreau să studieze, dar nu aveau mijloacele materiale necesare. El lăsa naţiunii române din Ardeal imensa sa avere, pe care reuşise să o adune în timpul vieţii, cu scopul de contribui la ridicarea culturală a acesteia.
Din dispoziţiile principale ale testamentului se desprind următoarele: în răstimpul 1871-1921 (50 ani), din venitul Fundaţiei două treimi se capitalizează, iar o treime se distribuie sub formă de burse „acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talent, născuţi în Ungaria şi Ardeal, ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă în îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor”. În perioada 1921-1971 se capitalizează trei cincimi şi se distribuie ca burse două cincimi. În perioada 1971-2021 se capitalizează jumătate din venituri, iar din cealaltă jumătate se acordă burse. În intervalul 2021-2071, dintr-o zecime a veniturilor se constituie un fond de rezervă, iar restul veniturilor se întrebuinţează „în afară de ajutoarele amintite mai sus (burse), pentru orice scopuri ale Românilor de religiune ort. răsăriteană din Ungaria, având în vedere prosperitatea şi înflorirea Patriei comune, a bisericii şi poporului român de religiunea ortodoxă răsăriteană”.
Astăzi numeroase Școli și Biblioteci poartă numele Emanuil Gojdu.

REVISTA FAMILIA ORADEA, JUDEȚUL BIHOR, PROVINCIA CRIȘANA:

Revista Familia este o instituţie culturală înfiinţată de Iosif Vulcan, la Budapesta, în anul 1865, având drept program răspândirea culturii române în teritoriile locuite de remânii din Ardeal şi cultivarea limbii şi a conştiinţei naţionale. Ea a fost, în urma dispariţiei Foii pentru minte, inimă şi literatură a lui George Bariţiu, cea mai însemnată revistă românească din Ungaria în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, devenind, în scurt timp, o tribună a întregii literaturi româneşti, o emblemă a identităţii culturale naţionale.
Fondatorul ei, Iosif Vulcan s-a născut la 31 martie 1841, în localitatea Holod, Județul Bihor, din Provincia Crișana şi a murit în anul 1907, la Oradea, fiind publicist și scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române, şi-a dedicat întreaga viaţă editării revistei – uneori chiar cu sacrificii materiale.
Tatăl său, Nicolae Vulcan, a fost nepotul de unchi al reputatului episcop-cărturar Samuil Vulcan, întemeietorul şcolii de la Beiuş, care azi îi poartă numele.
Înfiinţată în anul 1865, la Budapesta, revista purta pe frontispiciu subtitlul „foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni”, programul ei nefiind pur literar, ci şi social, adresându-se fiecărei familii româneşti în parte, dar şi familiei mai mari a naţiunii.  În anul 1880, redacţia revistei Familia se mută la Oradea, locul în care va continua să apară – cu unele întreruperi – până în zilele noastre.
La renumele său a contribuit în mod esenţial şi faptul că, în numărul 6 al revistei, apărut la 25 februarie/9 martie 1866, a debutat Mihai Eminescu, cu poezia De-aş avea…
În februarie 1866, Iosif Vulcan a primit de la Cernăuți o scrisoare însoțită de mai multe poezii, semnate de Mihail Eminovici. Redactorul Familiei a ales dintre ele poezia „De-aș avea”, pe care a publicat-o însoţiţă de o notă redacţională: „Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă, ne-a surprins plăcut.” Vulcan este şi „nașul literar” al celui mai important poet român, schimbându-i numele din Eminovici în Eminescu. Familia va publica multe alte poeme ale lui Eminescu (O călărire în zori, La Heliade, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Junii corupţi), dedicându-i poetului, la moartea acestuia, un întreg număr – cel din 7 iulie 1889.
Mai puţin cunoscut este faptul că tot în revista Familia a debutat şi George Coşbuc, în anul 1884, sub pseudonimul „Boşcu”, cu poezia Aş vrea să fiu…, o traducere a unui poem al poetului maghiar Petőfi Sándor.
Indiferent de serie, în paginile Familiei au fost publicaţi cei mai importanţi scriitori români, revista fiind considerată una dintre cele mai valoroase publicaţii culturale româneşti.

Mănăstirea Izbuc, Județul Bihor, Provincia Crișana:

Manastirea Izbuc este cea mai veche manastire din Bihor, fiind o manastire de calugari.
Numele de Izbuc vine de la un izvor care se afla langa manastire si care izbucneste la anumite intervale – izbuc intermitent.Fenomenul carstic este consiterat factor de minuni, pe seama lui punandu-se vindecari  miraculoase; este cunosct in tara si peste hotare, fiind unic in Europa.       Legenda spune ca un copil orb ce se afla intr-o zi prin preajma izvorului a auzit susur de apa, iar dupa ce s-a spalat pe fata a inceput sa vada.
Dincolo de satul Calugari, intr-un superb decor montan inconjurat de minunate paduri si pajisti, un izvor intermitent tasneste din crapaturile stancilor, impresionand pe orice vizitator. Bastinasii, inca din timpuri imemoriale, l-au apreciat ca pe o minune cereasca. Apa Momii, cum l-au numit localnicii (dupa denumirea Muntilor Codru Moma), a fost pretuit ca un loc sfant, unde se inaltau evlavioase rugaciuni sub cerul liber.
Hramul Manastirii este Sfanta Marie Mare – in ziua de 15 august cand atrage un mare numar de vizitatori atat localnici cat si turisti. Inca din cele mai vechi timpuri, credinciosii de toate religiile fac pe 15 august pelerinaj la Manastirea Izbuc, atrasi de miracolul Izvorului Tamaduirii, ale carui ape nu curg continuu, ci izbucnesc periodic din pamant astfel ca  după o perioadă de 15 – 20 minute în care este sec, cu un gâlgâit puternic începe să iasă apa care umple un mic bazin de piatră, din care se scurge făcând o cascadă de câţiva zeci de centimetrii înălţime. După cca. 2 minute apa încetează să curgă, pentru a reveni apoi după alte 15 – 20 minute. Este vorba de un mecanism tipic de golire prin sifonare a unui bazin carstic, al cărui ritm este impus de cantitatea de precipitaţii. Izbucul de la Călugări avea în trecut faima de a prezenta un ritm dublu (o erupţie de 2 minute urmată de o pauză de 15 – 20 minute, o nouă erupţie de 2 minute urmată de o a doua pauză de astă dată de 2 ore), care s-a pierdut acum, prin deschiderea unei fisuri carstice care scurtcircuitează sifonul intermediar. Dar chiar şi aşa el constituie un interesant şi rar fenomen carstic, fapt pentru care a fost daclarat monument al naturii pus sub ocrotire.
Inca din cele mai vechi timpuri, credinciosii fac pe 15 august pelerinaj la Manastirea Izbuc, atrasi de miracolul Izvorului Tamaduirii, ale carui ape nu curg continuu, ci izbucnesc periodic din pamant. Oamenii n-au gasit nici pana azi o explicatie stiintifica fenomenului de la Izbuc.
In anul 1924, savantul Simion Mehedinti, impreuna cu un grup de studenti si cercetatori de la Universitatea Bucuresti, in peregrinarile lor stiintifice prin Apuseni, au ajuns si in caldarea carstica de la Izbuc, in care misticul izvor de la Calugari isi destainuia faimoasa aparitie.
Constient si convins de valoarea sacra, unica, a acestor locuri de la Izbuc, propune pentru prima data Episcopului Roman Ciorogariu (primul episcop ortodox al Oradiei dupa 1918) intemeierea unei manastiri in acest colt de tara romaneasca. Ideea este imbratisata cu entuziasm de catre Episcopul de Oradea, care hotaraste construirea la Izbuc a unei biserici si a manastirii.
Locul s-a numit in vechime „La Calugari”, ceea ce atesta ca aici a fost o manastire. Actualul asezamant a fost zidit intre anii 1928-1930. Manastirea cuprinde doua biserici (una mai veche de lemn si una noua) cu picturi murale si hramurile „Adormirea Maicii Domnului” si „Izvorul Tamaduirii”.
Biserica de lemn din Mănăstirea Izbuc, comuna Cărpinet, județul Bihor, datează din secolul XVII. Are hramul „Adormirea Maicii Domnului”. În ciuda vechimii și valorii sale arhitectonice, biserica nu se află pe noua listă a monumentelor istorice.
Bisericuța de lemn, construită în 1696, a fost adusă din curtea tribunalului din Beiuș în anul 1954. Este construită în formă de navă pe fundație din bolovani de piatră. Are altar, naos și pronaos. Intrarea din pronaos în naos se face prin trei deschideri lăsate de cei doi stâlpi marginali și alți doi centrali din lemn. Are o turlă de formă piramidală pe pronaos. Altarul este luminat de o fereastră la răsărit, iar naosul și pronaosul (fiecare) de câte o fereastră pe peretele de sud și câte una pe cel din nord. Toate ferestrele sunt simple, de formă aproape pătrată și au câte patru geamuri. Intrarea în biserică se face printr-o ușă din lemn, sculptată în exterior. Pardoseala este din scândură, iar acoperișul cu o streașină prelungită este din șindrilă. Pereții, ca și bolta, sunt tencuiți. Există un plan ca în bisericuță să fie amenajat un muzeu în care exponatele să fie obiecte de artă veche bisericească.
In anul 1989 incepe construirea bisericii de piatra, Biserica Noua, din initiativa si directa indrumare a Parintelui Ioreste, staretul de atunci al Manastirii, care, cu multa modestie, mentiona: „biserica de piatra s-a construit cu substantiala contributie a saracilor si a vaduvelor din zona”. Bihorul a fost pastorit in acea perioada de Episcopul Vasile Coman.
Locuitorii satelor limitrofe, impreuna cu apreciatul staret Ioreste, doreau cu tot dinadinsul ca sacrul asezamant de la Izbuc sa devina o manastire vie si perpetua, care, in maretia ei spirituala, sa se constituie intr-o constanta chemare pentru numerosii credinciosi din tot judetul si nu numai. Arzatoarea lor dorinta s-a indeplinit, astazi avand loc numeroase pelerinaje, iar asezamantul este declarat monument istoric, în vechea listă a monumentelor istorice.

Castelul de la Săvârșin, Județul Arad, Provincia Crișana:

Localitatea Savarsin atestata documentar in anul 1479, asezata pe malul drept al Muresului, ascunde un desosebit obiectiv turistic. Sapaturile arheologice efectuate de Muzeul de Istorie al judetului Arad atesta existenta unei asezari si a unei fortificatii dacice care in trecut a reprezentat un important centru economic, politic, militar si religios al dacilor.
Construcţia primului castel a fost începută în 1650 şi a fost finalizată în 1680. El aparţinea familiei nobiliare maghiare Forray. La 9 iunie 1784 de aici a fost rapit vicecomitele Andras Forray (senior) de catre haiducii conduși de Petre Baciu. Seful administratiei comitatului a fost eliberat numai după satisfacerea revendicărilor haiducilor de catre însuși Iosif al II-lea, împăratul de la Viena. Nu peste mult timp, la 3 noiembrie 1784 au sosit aici cetele lui Horia, Cloșca și Crișan, cărora li s-au alăturat iobagii de pe domeniu, care au refuzat să se opună răsculaților.
La 1784, răsculaţii lui Horea l-au devastat şi incendiat, astfel că el a trebuit refăcut. De-a lungul timpului clădirea a suferit mai multe refaceri, adăugări şi modificări. Forma sa finală, cea sub care se prezintă azi, datează din 1870.

Proprietatea castelului s-a transmis prin nobilimea maghiară, pentru ca spre sfârşitul dominaţiei maghiare asupra Transilvaniei să treacă în fine în proprietatea lui Carol Hunyady, care a stăpânit domeniul Săvârşin până la moartea sa în 1932. După moartea acestuia, domeniul intră în proprietatea societăţii „Corvin”, la care acţionar majoritar era Anton Mocioni. La 26 martie 1943, acesta vinde acţiunile majoritare regelui Mihai I. În aprilie al aceluiaşi an transferul către rege se finalizează, iar societatea „Corvinul” este lichidată. Mobilierul însă nu fusese cumpărat, motiv pentru care a fost restituit familiei Hunyady şi trimis în Ungaria. În ceea ce priveşte clădirea, aceasta se afla în stare de degradare şi a necesitat importante investiţii din partea familiei regale pentru renovarea şi modernizarea acesteia.

După abdicarea regelui Mihai la 30 decembrie 1947, domeniul a fost confiscat, iar castelul repartizat Ministerului de Interne. A urmat o perioadă în care clădirea nu a mai fost îngrijită şi prin urmare s-a degradat din nou. Mai târziu castelul a fost renovat şi transformat în reşedinţă de vânătoare a preşedintelui Nicolae Ceauşescu.
Castelul de la Săvârşin este un castel în judeţul Arad, deţinut de familia regală. Se situează în satul Savarsin , la jumătatea drumului dintre Arad si Deva. Domeniul regal include şi un parc în care se găsesc specii rare de arbori. Castelul în forma lui actuală datează din 1870, când a fost refăcut în stil neoclasic, însă castelul original este mult mai vechi.
După 1990 castelul de la Săvârşin a fost transferat Regiei Autonome a Protocolului de Stat. În anul 2001 el a fost retrocedat Regelui Mihai I.
Parcul dendrologic:
Parcul dendrologic din jurul castelului a fost înființat de vicecomitele Andras Forray, în anul 1514, care a fost domn de pământ și a avut moșie în zona Săvârșinului. Acest parc are o suprafață de 6,5 hectare și conține câteva specii rare de arbori și arbuști, declarate monumente ale naturii: brad argintiu, molid, tuia piramidală, chiparoși de baltă, salcâm chinezesc, pin de Himalaya, alun turcesc, stejari seculari și multe altele.
In serele de pe domeniu sunt aplicate metode ecologice moderne de cultura iar parcul este intretinut cu grija fata de arborii valorosi si fata de estetica peisagistica.

Mănăstirea Sfintei Cruci Oradea, Județul Bihor, Provincia Crișana:

Mănăstirea Sfintei Cruci s-a înființat in anul 1992, fiind amplasata la aproximativ doi kilometri distanta de orasul Oradea, intr-un loc unde inainte de aceasta data nu exista nici o asezare. In locul sterp specific zonei, se inalta azi, din credinta, pentru credinciosi, o adevarata comoară a Provinciei Crișana, un adevarat complex monahal.
Prima biserica a manastirii a fost o bisericuta de lemn, datand de la inceputul secolului al XVIII-lea, monument istoric. A fost adusa din satul Corbesti, judetul Bihor intr-o stare de degradare avansata, insa s-a reusit reconstituirea ei astfel ca si-a redobandit stralucirea de altadata.
In anul 1994, s-a pus piatra de temelie a bisericii de zid, care practic constituie centrul complexului monahal. Biserica, construita in plan triconc, prezinta fresca atat interior cat si exterior, cu pictura bizantina, culorile folosite fiind in cea mai mare parte culori naturale. Prezenta picturii exterioare, care acopera in intregime edificiul, ii confera unicitate in Provincia Crișana, realizeaza un arc in timp si spatiu intre viata monahala actuala din aceasta parte a tarii si cea de odinioara, din spatiul moldav, considerat ca o adevarata pepiniera a vietii monahale romanesti.
In exterior, pe langa ornamentatia zidariei cu elemente brancovenesti, pictura murala acopera cea mai mare parte a zidurilor. Sacrul interiorului este astfel radiat de jur imprejurul bisericii, curtea devenind o prelungire a sa. Valoarea spirituala astfel creata este unica.
Fiecare centimetru patrat al peretilor exteriori are cate ceva de transmis credinciosilor. Diferite momente din Vietile Sfintilor sunt redate in cele mai mici amanunte fiind o reala desfatare pentru ochi si o bucurie pentru sufletul crestin.
Impresionanta este pictura ce reprezinta Vamile Vazduhului, vami prin care sufletul trece, dupa moarte, in drumul sau spre fericirea ori osanda vesnica. In interior, atat peretii cat si tavanul sunt in intregime acoperiti de pictura murala de inspiratie bizantina infatisand scene cu personaje biblice.
Dimensiunile bisericii (33 metri lungime, 12 metri latime si 33 metri inaltime) vin oarecum in opozitie cu grandoarea marilor catedrale occidentale, oferind astfel credinciosului o valoare intima a credintei si nu una coplesitoare, caracterul intim al sacrului capatand astfel o valoare fara egal.
In doar cativa ani obstea manastirii a sporit impresionant, in prezent numarand 80 de vietuitoare, in fruntea carora se afla maica stareta, Stavrofora Mina Badila si parintele duhovnic Protosinghel Atanasie Paleu, cei care vegheaza la respectarea bunelor randuieli statornicite prin canoanele sfintilor parinti.
Desi aflata la inceput de drum manastirea are cateva ateliere:
– atelierul de croitorie+broderie, unde se executa vesminte preotesti cu divese modele de broderie
– atelierul de pictura – icoane bizantine pe panza sau lemn.
Atelierul de croitorie al Manastirii Sfintei Cruci, avand o dotare moderna, executa cele mai diverse modele de vesminte preotesti la preturi foarte accesibile. Modelele de broderie, atat la vesmintele preotesti cat si la praporii brodati, sunt inspirate din frumoasele broderii grecesti.
Astfel, aici gasim un atelier de croitorie, altul de broderie, unde se executa vesminte preotesti cu divese modele de broderie, si un alt atelier de pictura, de unde ies icoane bizantine pe panza sau lemn.
Programul de viata afirmat de veacuri de monahism „ora et labora” (roaga-te si munceste) e pe deplin ilustrat aici. Munca impletita cu rugaciunea aduce pe langa armonia sufletului o armonie si in produsele executate.
Un principiu esential ce se incearca a fi respectat este noutatea; mereu ceva nou, mereu ceva din punct de vedere calitativ superior produselor anterioare. Fiecare detaliu e avut in vedere cu grija si meticulozitate specifica creatorilor de frumos.
Linistea asezarii ferite de ochii oamenilor a atras, de-a lungul vremii, nenumarati calugari ce s-au stabilit in pustiile din jurul acesteia, afland aici loc tihnit pentru sufletul si rugaciunile lor.

Parintele Dometie, parintele Mihail, parintele Varsanovie, parintele Arsenie Boca sunt doar cativa dintre oamenii cu ales har, de care maica stareta isi aduce aminte cu mare drag.